Tratamentul unor afecţiuni cu ajutorul produselor apicole - apiterapia, se înscrie azi, în lumea civilizată, pe coordonatele activităţilor medicale fundamentate ştiinţific, având o eficienţă recunoscută clinic. Din păcate, pentru România, apiterapia a rămas o ştiinţă empirică, complet exclusă din mediul universitar medical sau farmaceutic.
Apiterapia foloseşte, încă din zorii istoriei, produsele stupului (miere, polen, ceară, propolis, lăptişor de matcă, etc.), în tratarea unei game largi de afecţiuni, care vizează întregul corp. Beneficiile tratamentelor bazate pe materiile colectate şi prelucrate de către albine, au trecut din medicina empirică în cea ştiinţifică, care a confirmat valoarea de necontestat ale produselor stupului, în tămăduirea a numeroase boli. Pe lângă apiterapie, astăzi se pune din ce în ce mai multă bază pe profilaxia (prevenirea) bolilor cu ajutorul produselor apicole, această tendinţă luând numele de apiprofilaxie. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Produsele stupului au fost cunoscute şi folosite de om din cele mai vechi timpuri. La început ele erau procurate din cuiburile de albine sălbatice, iar mai târziu prin creşterea albinelor, care a devenit o ocupaţie larg răspândită. Pe lângă calităţile alimentare (vezi mierea ca aliment), omul a descoperit în miere, dar şi în celelalte produse elaborate de către albine şi virtuţi tămăduitoare. Dovezile practicii apiterapiei se pierd în negura timpurilor. S-au găsit imagini pictate în peşteri (Bicorp, Spania), din perioada epocii de piatră, care înfăţişează extragerea de către om a mierii din scorburi. Din antichitate, se păstrează papirusuri din Egipt, cu indicaţii terapeutice ale mierii, îndeosebi asupra pielii rănite sau arse, dar şi cu privire la tratamentul bolilor de stomac. De asemenea, papirusurile vechiului Egipt, relevă faptul că ceara de albine se folosea curent în practica tămăduirii. În vechea Indie, în Vede, apar texte cu privire la efectele spirituale şi tămăduitoare ale produselor apicole. În scrierile antice greceşti, cât şi în cele indiene, mierea este descrisă ca un produs care prelungeşte viaţa. Tablele de argilă mesopotanice, datate din anii 2700 îHr., menţionează, de asemenea, mierea ca medicament. La celţi, greci şi iudei, mierea era asociată cu beatitudinea spirituală, fiind un element de legătură cu mierea cerească, care curge în râuri, alături de lapte, pe toate Pământurile Făgăduinţei (Chevalier, Gheerbrant). Dovezile arheologice atestă faptul că în jurul anului 1500 îHr., în Egipt, apiterapia era bine cunoscută, ea utilizând în scopuri medicinale, pe lângă miere şi alte produse apicole, ca propolisul sau ceara. Cele trei produse ale stupului, în Grecia lui Aristotel, erau de asemenea foarte preţuite din punct de vedere terapeutic. Dioscoride (44-90 dHr), în opera sa în 5 volume „De Materia Medica”, citează în mod frecvent mierea, dar şi alte preparate rezultate din activitatea albinelor. În opera sa, medicul şi botanistul grec, recomandă pentru diferite afecţiuni, combinarea plantelor medicinale cu mierea. Dovezile arheologice atestă fapul că Geto-daci apreciau mierea şi alte produse ale stupului, ocupându-se intens cu creşterea albinelor. Se crede că turtele dulci din făină de mei şi miere, reprezentau desertul favorit al dacilor. În evul mediu, produsele apicole erau considerate a fi leacuri de bază în tratamentul afecţiunilor. Există mii de scrieri păstrate din perioada medievală, care dau indicaţii terapeutice pe baza produselor stupului, începând cu lucrările lui Avicena ( 980 -1037), filosof şi medic iranian, care consideră mierea a fi, un remediu eficace pentru afecţiunile cardiace. În secolul al XIV-lea, sub titlul de "Medicina Profetului", în lumea arabă, circulau o serie de texte care lăudau efectele binefăcătoare ale mierii (Bojor O., Popescu O). Dimitrie Cantemir (2673-1723), domn al Moldovei şi mare cărturar, în lucrarea sa "Istoria ieroglifică", consideră mierea a fi; "o băutură de doftorie" (Fănică Voinea Ene). În farmacie medievală şi de la începutul epocii moderne, ceara de albine era de neînlocuit, fiind o bază de primă importanţă pentru elaborarea unguentelor şi cataplasmelor (Dumitru R, Dumitru E). Începând cu secolul al XX-lea, se bun bazele ştiinţifice ale apiterapiei. Astfel apar centre, instituţii şi clinici specializate în acest domeniu. La noi în ţară, în 1965, apicultura organizată se reuneşte familiei internaţionale "Apimondia" (Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Apicultori). În cadrul acestei instituţii, în România, funcţiona un sector medical de apiterapie, care, din păcate, astăzi nu mai există. Apiterapia, odată cu trecerea timpului, nu a intrat nicio clipă în vreun con de umbră, rămânând, cu o mare continuitate, un aliat de nădejde pentru sănătatea omului. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
• Mierea de flori (mierea intraflorală) Mierea de albine, rezultă din nectarul florilor, prin adăugarea unor secreţii glandulare. Astfel, siropul aromat colectat din glandele nectarifere ale florilor de către albine, suferă transformări sub acţiunea enzimelor din guşa şi din intestinul acestor insecte, rezultând mierea. Pentru a elabora 1 kg de miere, albinele trebuie să viziteze între 2 şi 7 milioane de flori. Principala enzimă prezentă în mierea de albine, este invertaza, care scindează molecula de zaharoză (diglucidă din rândul ozidelor), în componentele sale; glucoza şi fructoza. Se poate spune deci, că mierea reprezintă în cea nai mare parte, un amestec fizic, aproape echidistant de glucoză şi fructoză. Atunci când invertaza se epuizează, mierea se zahariseşte (cristalizează), devenind mai puţin dietetică. În cazul mierii naturale, cristalizarea depinde de raportul dintre glucoză şi fructoză. Atunci când nectarul florilor conţine mai multă glucoză, aşa cum se întâmplă în cazul florilorbrassicaeaelor (rapiţa, hodolean, stupitul cucului, etc.), mierea cristalizează mai repede. Mierea recoltată din florile unor specii la care nectarul conţine mai multă fructoză, aşa cum este salcâmul, cristalizează mai greu. Mierea nenaturală (artificială), obţinută din zahăr invertit, nu cristalizează, în timp ce mierea naturală, prin faptul că se zahariseşte, poate fi o garanţie a naturaleţei produsului. Însă prin faptul că şi-a pierdut invertaza, dar şi ca o consecinţă a conţinutului ridicat de zaharoză, acest produs cristalizat, este în mai mică măsură benefic organismului, dar oricum, cu mult mai sănătos decât zahărul rafinat. Pentru a-şi recăpăta consistenţa lichidă, mierea cristalizată se poate introduce în baia de apă (bain marin), la 40 oC. Prin faptul că fructoza este foarte higroscopică, produsul cristalizat va extrage apa din aer, revenind la starea lichidă. Atragem atenţia asupra faptului că, supusă la o temperatură mai mare de 40 oC, mierea nu mai este sănătoasă, în ea sintetizându-se toxine. Mierea naturală, pe lângă invertază, conţine, în mod obligatoriu şi enzima amilaza, care catalizează reacţia de scindare a amidonului, în componente glucidice cu structura mai simplă, denumite dextrine. Pe lângă aceşti fermenţi, mierea de flori sau mierea de mană, conţine, după cum se poate vedea mai jos, diferite alte substanţe, care le conferă proprietăţi dietetice şi curative (mai multe despre miere ca produs natural dietetic şi curativ). • Mierea de mană (mierea extraflorală) Plantele posedă glande nectarifere atât interiorul florilor, cât şi pe alte organe vegetale (frunze, ramuri, peţiol, scoarţă, etc.). Glandele care produc nectar la nivelul florii sunt situate de obicei la baza ovarului (vezi gineceul) sau a petalelor, numindu-seglande nectarifere interflorale, iar cele aflate altundeva decât în floare, se numescglande nectarifere extraflorale. Albinele prepară, pe lângă mierea interflorală (miere de flori), şi o miere extraflorală. Acesta din urmă, albinele nu o colectează în mod direct, ele culegând de fapt, nişte mici picături de nectar, care provin din secreţia unor insecte mici din categoriaafidelor, psyllidelor, coccidelor, citadidelor şi lachnidelor. Aceste insecte mici se hrănesc cu sucurile plantelor, ajutându-se de un stilet (prelungire ascuţită a aparatului bucal), cu care străpung ţesuturile vegetale. Ele reţin în corpul lor, numai substanţele azotate eliminând, încă înainte de digestie, zaharurile, de care nu au trebuinţă, sub forma unor picături mici. Albinele colectează această mană, aducând-o în stup. Mierea de mană provine de la unele specii de plante, mai ales de arbori ca: bradul,molidul, pinul, zada, ienupărul, arţarul, stejarul, frasinul, mojdreanul, etc.. Unele specii arboricole, printre care se evidenţiază salcâmul, asigură atât miere de flori cât şi miere de mană. Mierea de mană provenită de la speciile răşinoase mai este cunoscută sub denumirea generică de "miere de brad" sau "miere de munte". Ea este foarte sănătoasă şi gustuoasă, izul coniferelor rămânând impreganat în produs. Mierea de mană este mai închisă la culoare decât mierea florală, conţine mai multesăruri minerale şi are în compoziţie o substanţă puternic bactericidă, existentă şi în mierea de flori, însă în cantităţi mai mici, denumită inhibină. Mierea de mană, deoarece conţine cantităţi mari de fructoză şi de dextrine (oligoglucide rezultate din degradarea amidonului), cristalizează greu, cu excepţia mierii de zadă (larice) care se zahariseşte foarte repede, chiar înainte de a fi scoasă din stup. Cristalizarea foarte rapidă a mierii de mană provenită de la larice (Larix decidua) este cauzată de prezenţa unei oligoglucide nereducătoare, o triglucidă numită melecitoză. • Diferenţe compoziţionale între mierea de albine florală şi cea de mană Compoziţia generală a mierii poate fi urmărită în diagrama de mai jos. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
În tabelul care urmeză, prezentăm, compoziţia mierii de flori şi a celei de mană | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
• Polenul Polenul la plante se prezintă ca o pulbere fină cuprinzând grăuncioare foarte mici, care nu pot fi văzute cu ochiul liber. Din punct de vedere fiziologic, polenul reprezintă partea reproducătoare masculină, care se formează pe anterele staminelor unei flori, semănând - doar ca funcţie reproductivă, cu spermatozoidul regnului animal. Polenul ajunge pe organul feminin al florii, mai precis pe stigmatul pistilului, purtat de vânt sau prin vectori. Polenul care se răspândeşte cu ajutorul vântului, aşa cum este acela de plop sau de salcie, poartă numele de polen anemofil. Tipul anemofil de polen este responsabil de apariţia majorităţii alergiilor, numite "febră" sau "guturai" de "fân". Polenul care se transmite prin vectori, de obicei prin insecte, poartă numele de polen entomofil. Acest polen, doar în mod excepţional este responsabil de apariţia alergiilor, ba mai mult, el se comportă ca desensibilizant al reacţiilor alergice provocate de tipul anemofil (mai multe despre polenul anemofil şi entomofil).
Albinele recoltează exclusiv polen entomofil. Aceasta, se prezintă sub forma unor "ghemotoace", ceea ce reprezintă mari aglomerări de grăuncioare (peste 300.000 la un singur transport). După recoltare, acest material valoros, este transportat la stup în coşuleţele de la picioarele posterioare ale albinelor, aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos (vezi şi: polenul entomofil şi polenizarea entomofilă, imagine - albina recoltând polen de pe antera unei flori).
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Albină cu coşuleţele de la picioarele posterioare pline cu polen | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Pentru albine, polenul are un rol deosebit de important, ajutând la supravieţuirea şi dezvoltarea insectelor, prin faptul că reprezintă unul din alimentele de bază ale întregului stup, fiind cu totul indispensabil puietului.. Apicultorii, recoltează polenul strâns de albine cu ajutorul unor instrumente numite "colectoare de polen". După colectarea efectuată de către stupari, polenul se uscă, devenind un produs apiterapeutic deosebit de apreciat. Produsul uscat se prezintă sub formă de granule. Faţă de miere, în polen se regăsesc multe substanţe azotate (proteine, amine, aminoacizi, acizi nucleici, etc.), ceea ce îi creşte cu mult valoarea nutriţională. Polenul conţine toţi aminoacizii esenţiali, fiind un supliment de proteine complete. În tabelul de mai jos, se poate urmării, compoziţia polenului uscat. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Graţie acestei compoziţii complexe, polenul este un valoros supliment alimentar natural, precum şi un produs apicol valoros în dietetică şi terapeutică. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
• Păstura Polenul proaspăt (crud), în stup, prin activitatea albinelor prelucrătoare, este transformat în păstură. Transformarea are loc în urma unor procese care constau din: - Impregnarea cu acid lactic, substanţă care este sintetizată de către bacteriile lactice din guşa albinelor prelucrătoare, având rolul de a împiedica dezvoltarea microorganismelor dăunătoare; - adăugarea unui principiu antibiotic din secreţia faringiană, în acelaşi scop; - bătucirea polenului cu capul, pentru eliminarea aerului, în scopul prevenirii degradărilor aerobe (însilozarea polenului). Păstura este mai valoroasă decât polenul prin faptul că are în compoziţie polenuri diferite, conţine mai multă vitamina K, este bogată în enzime, etc. Păstura numită şi "pâinea albinelor" este un produs apicol mai greu de procurat. Recoltarea ei de către apicultori se poate face doar prin distrugerea fagurelui. După cum îi spune şi numele, acest produs are consistenţa păstoasă. Valoarea nutriţională, dar şi cea dietetică şi curativă a păsturii, este asemănătoare polenului, fiind, însă, cu mult mai ridicată. Mai multe despre polen şi păstură, în bioterapie | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Un valoros produs apicol, întrebuinţat de om de milenii, este ceara de albine. Faţă de miere şi de polen, ceara de albine este un produs preponderent secretat de glandele insectelor (glande cerifere), astfel încât, compuşii bio de origine vegetalăgăsindu-se în cantitate mică. Cu toate acestea, prezenţa pigmenţilor vegetali determină culoarea cerii (ceara albinelor care vizitează florile de salcâm este albă, ceara albinelor aflate într-un lan de floarea soarelui este galbenă, ceara produsă în stupurile aflate pe pajişti este roşiatică, etc.). Albinele, după cum se ştie, construiesc faguri celulari cu ajutorul cerii. Ceara rezultă din miere (din 20 kg de miere rezultă 1 kg de ceară), însă numai după o complexă prelucrare în glandele insectelor (albinele posedă 8 glande interne în care prelucrează ceara), urmând apoi excreţia produsului final. Ceara, ca produs glandular al albinelor, este excretată în stare lichidă, întărindu-se la contactul cu aerul. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ceara din fagurii albinelor | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Ceara de albine are o compoziţie complexă, conţinând, pe lângă ceride şi alte substanţe, ca: pigmenţi, vitamina A, vitamina D, substanţe antibiotice, uleiuri volatile,substanţe antioxidante (vezi compoziţie detaliată). Prin prezenţa ceridelor, ceara de albine, ca şi alte ceruri aşa cum este de pildă lanolina, este foarte stabilă şi nurâncezeşte. Graţie acestei compoziţii, pe lângă celelate întrebuinţări (lumânări, ceară de parchet, etc.), ceara de albine se utilizează în cosmetică şi apiterapie. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
marți, 9 septembrie 2014
Tratamente cu produse apicole
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu