Gheorghe Cârţan,
adică Badea Cârţan, a fost un ţăran român
care a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania,
distribuind cărţi româneşti, aduse clandestin din România, la sate. A
călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna
lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român. În
1877 s-a înrolat voluntar în războiul de independenţă al
României.S-a născut în Cârţişoara, Sibiu, la 24 ianuarie 1849,
al doilea din cei şapte copii ai lui Nicolae şi Ludovica Cârţan.
De la mătuşa sa,Raşila,ascultă primele basme,iar legendele despre semnele lăsate
de cei vechi pe pământul Ţării Făgăraşului au fost primele lui învăţături de
istorie.Când în 24 ianuarie 1859 împlinea 10 ani,românii din Moldova şi Muntenia s-au
unit sub domnia lui Cuza. Copilul ce auzise vorbindu-se de unirea cu ţara nu
înţelegea de ce românii au fost nevoiţi să nu stea laolaltă şi de ce cei din Ţara Făgăraşului trebuie să stea încă despărţiţi de
ceilalţi. În 1860, Gheorghe se tocmeşte mocan la stână.
Începe o viaţă aspră, o luptă cu adversităţile naturii, căreia trebuia să-i
pătrundă tainele şi pe care trebuie să şi-o apropie. În faţa lui se deschide o
lume nouă, destinată bărbaţilor, pasionantă şi emoţionantă, cu ademeniri şi primejdii
la tot pasul. Ciobănaşul visa, de pe atunci, să treacă dincolo, „în
ţară” şi numea vama dintre
Transilvania şi Muntenia, „graniţa drăcească”. Se întreba
el: „cine a mai văzut graniţă prin mijlocul ţării? ”, graniţă
care a separat românii doar politic şi administrativ pentru că sufletul şi
conştiinţa n-au avut graniţă.
În vara anului 1865 are loc prima trecere a lui Cârţan în „ţară” prin „Vama cucului“ prin
locul vegheat de cei doi soli ai pământului românesc trimişi către înălţimi: Negoiul şi Moldoveanul.
Aude aici legenda lui Negru Vodă. Din 2 oct. 1865 rămâne
în fruntea familiei căci îşi pierde tatăl. În 1867 îi
spune mamei sale: „Anul aista am să plec dincolo”. Şi-o
face în 22 mai, ajunge în Bărăgan unde,
spre mirarea lui, câmpul se termina departe, acolo unde cerul se uneşte cu
porumbul verde sau cu grâul galben. Aici alături de ciobanul Cotigă, Cârţan
află despre dacii cei drepţi şi viteji, despre împăratul Traian, despre moartea
lui Decebal. Şi întreabă:
„- Cum aş face bade Ioane să învăţ şi eu a ceti?
- Ai să înveţi dacă vei voi
- D-apăi cum păcate să nu voiesc?”
Gheorghe Cârţan,
elevul, i-a relevat învăţătorului său, ciobanul Cotigă Ion, o
minte capabilă să reţină multe informaţii. După căţiva ani a ajuns să
citească şi să scrie destul de bine. Întors în Ţara
Făgăraşului află că l-au căutat „jandarii” să-l ia
la oaste. Auzind, a răspuns că „ai noştri de dincolo”, se
pregătesc de război cu turcii. Şi pleacă voluntar până în 1881. Oile îi sunt „robite” şi
el atâta ştie: „trebe să stau de vorbă cu împăratul şi gata
treaba”.
A stat la Viena două zile pentru a intra la
împărat, 7 zile în „beciurile Vienei”, arestat şi
apoi trimis la Pesta.„Dumnezeu Viu Este!”. Cu aceste vorbe
începe cererea lui Badea Cârţan, mai degrabă plângerea lui către Impăratul Franz
Josef.
După ce arată că i-a slujit cu credintă, îi spune că a
fost batjocorit de „aceşti satrapi deregători care m-au jefuit şi
mi-au robit oile de atâtea ori.” Scrie mai departe Badea
Cârţan: „M-am rugat iară de solgabirau să-mi dea drept să vânz cărţi,
să-mi căştig pânia. De la Rusale m-am rugat, m-a respinsu. Aşa dară noi numai
datorinţe facem şi avem (…). Mă rog deci Maiestăţii tale să fii judecătoriu şi
să fie traşi la răspundere…”. Nu i-a făcut dreptate împăratul, căci
n-avea cum să fie de partea unui român aflat în judecată cu ungurii, dar l-a
eliberat din închisoare, mai ales că însuşi Regele Carol I a intervenit pentru
eliberarea lui, mişcat profund de dragostea lui de ţară, de drumurile
nenumărate pe care le-a făcut pentru a căra cărţi spre folosul neamului său
asuprit din Ardeal. Ca să ştie că au părinţi. Cine li-e „tată şi
mamă”.
Se întoarce în ţară şi
se îngrijeşte de oi, dar doreşte să facă negoţ cu cărţi româneşti. I se refuză
această cerere. Când împlinea 42 de ani, la 24 ianuarie 1891, la Bucureşti îşi
începea activitatea „Liga pentru unitatea culturală a tuturor
românilor”, sub preşedinţia istoricului V.A.Urechia.
Din iniţiativa ei, s-a publicat, în limba franceză, memoriul studenţilor
universitari români, privitor la situaţia românilor din Transilvania şi
Ungaria, adresat opiniei publice din Apusul Europei, prin care se evidenţia
politica de oprimare a celor peste trei milioane de români din Austro-Ungaria.
Memoriul a avut un puternic ecou în lume.
Aceleaşi simţăminte îl făceau şi pe Cârţan să caute căi
noi prin care să circule slova românească printre despicăturile munţilor
Făgăraş şi Bucegi. Aşa că, atunci când Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi,
el spune: „Eu, cioban George Cârţan./ Nici n-oi bea, nici n-oi
mânca/ Pân-de Seghedin n-oi da,/ De iubiţii osândiţi/ Ce-s în temniţe
zvârliţi.” Face drumuri la Vacz (lângă Budapesta) unde este închis Ion Slavici
şi la Seghedin unde erau închiţi Memorandiştii şi se plânge: „La grădină-n
Seghedin/ Plâng florile de iasomin/ De răsună uliţa/ Şi tremura temniţa./ De la
Seghedin la Vacz/ Numai drumuri de la fraţi/ Numai lacrimi, jale, dor/ Pe
fetele tuturor”.
Fiindcă cere din nou autorizaţie pentru a difuza cărţi
româneşti este arestat în 1895. Citind în 1895 Cronica românilor a lui
Şincai, cumpărată la Viena, şi recitind „Istoria românilor supt
Mihai Voievod Viteazul” a lui N. Bălcescu, doreşte să vadă
statuia marelui voievod. Şi pleacă la Bucureşti. Ajuns la statuie îi mulţumeşte
Domnului pentru reuşită şi-i cere realizarea Unirii. Este găsit de Ion
Grama ce-l slujea pe V. Alexandrescu Urechia.
Istoricul îl găzduieşte, îl plimbă prin muzeele
Bucureştiului, îl duce la Liga culturală unde
cunoaşte personalităţi cărora le cere cărţi pentru românii din Transilvania şi
ajunge personajul principal al unor articole din ziarele vremii. Revine de
multe ori ca sol al Transilvaniei la Bucureşti şi
ca militant al Ligii culturale pe pământul Transilvaniei,
trecând prin „vama cucului” ziare şi cărţi
româneşti.
Povestea pe care Badea Cârţan o citea şi o recitea este
aceea relatată de Titus Liviu despre întemeierea Romei şi-i spune lui Urechia
că „e musai să merg la Roma”. Îşi pregăteşte straiţa
şi pleacă din Cârţişoara la 3 ian. 1896 , a trecut prin Timişoara, Budapesta,
Tirol (Austria), Alpii Sloveni, Apenini, Genova, Pisa, Livorna şi dupa 45 de
zile de drumeţie a ajuns la marginea oraşului etern l-a salutat cu: „Bine
te-am gasit, maică Romă”.
A pătruns în Roma prin Via Compana a trecut pe lângă Terme, ruinele
Coliseului, bazilica Maxentiu şiPalatinul, Forul
Roman şi…deodată - Columna.„-
No că asta este! ”.
Aici, obosit şi cu ochi înlăcrimaţi, ciobanul din
Cârţişoara s-a învârtit în jurul stâlpului uriaş până când a citit toată
istoria de pe el. Şi-abia apoi şi-a adus aminte că avea o misie, că nu venise
cu mâna goală la Maica Roma.Din desaga lui din lână
vârstată, mirosind a mămăligă şi caş, a scos un săculeţ cu pământ luat din
grădina casei din Cârţişoara şi l-a vărsat la piciorul Columnei.
Apoi, dintr-o năframă legată cu nod a scos şi un pumn de boabe de grâu, pe care
le-a semănat în ţărână. Şi fiindcă venise noaptea şi datoria era împlinită, s-a
întins pe cojocul lui ciobănesc, visând, pe aripi de somn, că intrase şi el în
mulţimea de pe Columnă, printre dealurile săpate în piatră, pe sub pădurile
dese, păşind pe un drum care nu mai urca spre vârful coloanei, ci spre munţii
lui de acasă. Sus, pe cer, Cloşca cu pui şi Ursa Mare dovedeau că ajunsese în
Cărţişoara, pe malul Balei, împreună cu tot neamul său. Când s-a trezit a doua
zi, dimineaţa, în jurul lui erau strânşi o mulţime de gură-cască: poliţişti,
pompieri, măturători, precupeţe… Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un
dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci”.
I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea
Cârțan a făcut senzație la Roma, a fost invitat la mediile politice,
culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu simpatie și prietenie, iar Duiliu Zamfirescu,
secretarul reprezentantei noastre la Roma i-a făcut cunoscut oraşul şi l-a
introdus la mari personalităţi ale vremii.
S-a mai abătut apoi încă de două ori la Roma, tot pe jos,
ultima oară făcându-şi intrarea triumfală în mijlocul Congresului
orientaliştilor, care întrunea 700 de învăţaţi din 40 de ţări.
I-a fost încredinţată misiunea de a depune o coroană de bronz la Columna lui
Traian, din partea Congresului, moment consemnat de toate ziarele Europei. Cu
vorba scurtă, ruptă din cremenea Făgăraşilor, Gheorghe Cârţan a spus atunci
doar atât: „Roma e mama noastră!”.
După prima călătorie la Roma, Badea Cârtan a fost imediat primit în lumea
intelectuală a Capitalei. În cinstea lui s-au organizat banchete, drumurile lui
au devenit legende şi se vorbea despre el ca despre cel mai exotic personaj al
vremii. Dintr-o dată, ochii mai-marilor s-au aţintit asupra lui. Era in centrul
atentiei, era la moda, era „şic” să-l prezinţi
invitaţilor. Iată cum suna o invitaţie la un astfel de banchet: „Cred
că am plăcerea să cunoaşteţi pe păstorul român Cârţanu, care, plin de
sentimente românesti, s-a dus pe jos la Roma, să sărute Columna lui Traian.
Sunteti rugată să luaţi parte la ospăţul ce dau astăzi, marţi, 2 aprilie, 7
seara, 1896, în cinstea călătorului reîntors din Roma. N. Th. Mandrea, str.
Diaconeselor, 2″.
Haiducul cu cărţi în desagă a fost hăituit de către duşmanii neamului mai
crîncen decît cei mai mari răufăcători ai vremii. „Aici, pe
vârfurile munţilor, nu trebuie să fie graniţă căci şi dincolo de ei au locuit
moşii şi strămoşii noştri, dacii şi romanii”, „Cine a mai văzut graniţă prin
mijlocul ţării?” spunea Badea Cârţan.
În 1903,Badea Cârţan e arestat de autorităţile maghiare, iar marele lui
depozit de carte, cu sediul în mai multe locuri, confiscat. Inventarul era
uluitor: 76.621 de volume s-au aflat numai în podul
casei lui din Cârtişoara. Badea Gheorghe Cârţan a fost invitat şi în
Parlamentul Ţării, de mai multe ori, şi acolo, în preajma anului 1907 fiind,
i-ar fi întrebat pe înalţii preoţi şi parlamentari de ce are nevoie un ţăran ca
să facă un gard.I s-a răspuns: de cuie, de lemne, de scânduri. Dar Badea Cârţan
i-a oprit pe toţi cu răspunsul cel drept: „De pământ are nevoie,
ca să aibă unde-şi pune gardul”.
Era un înţelept fără astâmpăr, voia să ştie, să cunoască.
Îl interesa mai ales începutul neamului şi al tuturor lucrurilor, obârşia lor,
rădăcina istorică dătătoare de nobleţe şi demnitate. Istoricului Vasile A.
Urechia, protectorul său, îi scria la 24 martie 1896: „Onor
Domnule Preşedinte, astăzi am fost unde este Dunărea aproape de obârşie.Am
ţinut mult să văz Mama noastră Roma. Am văzut-o. Apoi am dorit să văz Mama
Regelui (Carol I, n.n.). N-am ajuns încă acolo. Fiţi sănătoşi – George Cârţan”.
În primăvară anului 1911, Gheorghe Cârţan este surprins de o avalanşă pe crestele
munţilor, cu desagii încărcaţi de cărţi în spinare. Vreo două zile s-a chinuit
până a putut să iasă de-acolo. A rămas bolnav şi slăbit mult după acea
întâmplare. N-a mai avut putere să ajungă acasa şi a fost adăpostit de familia
Lahovary, la Sinaia.
Simţindu-şi sfârşitul, le-a cerut celor care-l îngrijeau
să-l îngroape acolo, în pământul liber al ţării, unde să poata aştepta
împlinirea visului de-o viaţă – întregirea neamului românesc. În
august 1911 a murit, fiind înmormântat laSinaia.
La căpătâiul său stă scris: ,,Aici doarme Badea Cârţan, visînd la
întregirea neamului său”. „ Mama trăieşte, tata e mort de trei ani, însurat n-am
fost. 17 ani am fost cioban, am păzit pe Bărăgan câte 3-4 sate de oi. În
’77 mă uitam cum se bat românii pe malurile Dunării. Acolo, pe câmpurile
Bărăganului, am citit „Istoria românilor” şi alte cărţi. În ’78, am venit
acasa, am tras sorţ şi am jurat. Am cătanit în Bosnia. În ’81, m-am liberat. Era
tocmai conferinţă la Sibiu,
că se luase iară pricină între români şi unguri. Până în ’93 am stat pe-aci, pe
la noi, apoi iar m-am dus în ţară. Vine ’94,
şi cu el, Memorandul. Eu urmăream din doască în doască daravelile şi eram
necăjit că, ziceau ei întruna, suntem neam rău de oameni noi, românii. Ceteam
eu, nu-i vorbă, multe bune şi frumoase, da nu le prea credeam. Îs eu aşa, un
fel de Toma.
De-aceea mi-am zis: „Tu trebuie să te duci la Roma, să vezi: ai tu
tată, ai tu mamă?”. Si-apoi am văzut, dragii mei… De trei ori am fost la Maica
Roma. Ultima oară, eu am dus coroana de bronz până la Columnă şi mergeam în
fruntea tuturor, aşa îmbrăcat de cioban, cu hainele mele. Mi-au cumpărat un costum,
da le-am spus să nu cheltuiască, că şi-aşa nu umblu cu sărăcii de acelea
nemtăşti. La Bucureşti am fost de peste o sută şaptezeci de ori. Bucureştiul şi
Roma ar trebui să le vadă tot românul, că dacă nu ştie de Moşu-său şi de
Tată-său, zici de el că-i orfan.”
(Fragment din interviul pe
care Badea Cârţan l-a dat cu câţiva ani înainte de
moarte, revistei „Poporul român”).
Sursa :
(Bibliografie), aut.Ion Dianu, Pe
urmele lui Badea Cârţan, ed.Sport-Turism, Bucureşti, 1979
; Revista Agero,prof.George Baciu.
blanked-750x750.PNG){kind=spacer}
