Dr. PAVEL CHIRILĂ - "Numai Dumnezeu poate vindeca orice suferinţă şi orice boală"

- D-le doctor, sunteţi cunoscut ca un medic pen­tru care profesia nu poate fi despărţită de cre­dinţă. V-aţi confruntat vreodată cu cazuri de vinde­care provocată prin rugăciuni?

- De-a lungul carierei mele de medic, am constatat multe cazuri de vindecări prin rugăciune. Mi-amintesc acum de o toxicomană, un copil cu epilepsie şi o tâ­nă­ră cu septicemie. Acel copil cu epi­lep­sie făcea zilnic 30-40 de crize mi­nore. După prima împărtăşanie, ca prin mi­nune, crizele i-au scăzut la trei pe zi... E sigur că pe acei oameni i-a vindecat credinţa în Dumnezeu şi ru­gă­ciunea, întrucât acele cazuri evo­luau de multă vreme, fără vin­de­care, în ciuda trata­men­telor cla­sice apli­cate. S-au însă­nătoşit în clipa când au început să fie făcute rugăciuni pentru ei sau când ei înşişi s-au întors spre Biserică.
"Mecanismului" vindecării nu-i tre­buie asociat ceva misterios. Nu! Me­canismul vindecării prin rugă­ciu­ne e simplu: apelăm la Creator, Cel care a făcut Cerul şi Pă­mântul şi pe Om, ca pe o încununare a Crea­ţiei. Numai El poate vindeca orice boală şi orice su­ferinţă. Sigur, se pune problema unor etape ale vin­decării prin rugă­ciune: 1. Pocăinţa - cu care omul trebuie să înceapă; 2. Asu­ma­rea bolii, a sufe­rin­ţei - ca o ispăşire a păcatelor proprii; 3. Mulţumirea - în rugăciunile sale, omul tre­buie ca, după ce s-a pocăit şi şi-a asumat boala, să-i mulţumească lui Dumnezeu-Creatorul, pentru tot: că există, că a cunoscut lumea şi pentru tot ce a primit în viaţă... Abia după aceea ur­mează rugăciunea fierbinte pentru iertarea pă­ca­telor şi rugăciunea pentru vinde­care. Nu trebuie nicio­dată uitat ca-n finalul unei rugă­ciuni să-i dăm slavă lui Dum­nezeu.

"Trupul este degradabil până la moar­­te. Sufletul este perfectibil până la mântuire"

- Rugăciunea adevărată, care sperăm să fie pri­mită de Dumnezeu, are un anumit protocol? Există o anume structură a ei?

- Am avut o pacientă - medic - cu can­cer la sân. Era speriată, pentru că ştia ce o aşteaptă. Mi-a spus c-a citit un studiu recent, privind efectele benefice ale rugăciunii, dar nu ştia cum să se roage. Am trimis-o la un preot şi el i-a spus foarte simplu: "Cheamă nu­me­le lui Dumne­zeu şi zi din toată inima ta: «Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă, vindecă-mă, miluieşte-mă, ca să pot să slăvesc numele Tău, până la sfârşitul vieţii mele»". În afară de rugăciunea spon­tană, cum a fost cea de mai înainte, există şi rugăciuni rânduite de Bi­se­rică: dez­legări, rugă­ciuni pentru diferite suferinţe, ru­găciu­nile Sfân­tului Va­sile cel Mare, Molif­tele Sfân­tului Va­sile cel Mare, rugă­ciu­nile Sfântului Maslu.

Noţiunea de sănătate şi de boa­lă trebuie să ex­pri­me le­gătura in­di­solu­bilă dintre trup şi suflet, atât din punct de vedere al suferinţei, cât şi din punct de vede­­re al vin­de­­cării. Trupul este degradabil până la moar­­­­­­te. Sufletul este per­fectibil până la mântuire. Pen­­tru acest adevăr omul trebuie să se roa­ge până la moar­te, chiar dacă sufe­rinţa lui trupeas­că nu se amelio­rează şi tre­buie să şi-o poarte toată viaţa. Pentru suflet este dator să se roage, pentru că sufletul su­feră împreu­nă cu tru­pul, dar sufle­tul are şansa mântuirii, a vieţii veş­ni­ce şi de-aceea nu trebuie pără­sit nicio­dată.

- Pe vremea când conduceaţi aşe­ză­mântul medical "Christiana", aţi ridicat şi o capelă în mijlocul spita­lului. Care era rostul ei?

- Am gândit ca în acel aşezământ să li se întoc­meas­că bolnavilor o foaie de ob­­ser­vaţie clinică - fă­cută de me­dic - şi o foaie de observaţie, întocmită de preot. Voiam să corelăm suferinţa medi­cală, bio­logi­că, cu suferinţa spi­ri­tuală a bolnavului. Bolnavii, în schimb, au primit în mod diferit acest gest al nostru de a des­chide în spital o ca­pelă. Am avut bolnavi care-şi cereau internarea acolo, pen­tru că exista o capelă şi o asistenţă spirituală sus­ţi­nută, dar am avut şi bolnavi care au refuzat categoric să intre în capelă în primele zile de spitalizare, au refuzat asis­tenţa preotului. Important e că majoritatea au plecat din spital întorşi spre Dum­ne­zeu şi con­vertiţi, în cele din urmă.

- Domnule doctor, aţi tipărit în 1992 - alături de părintele Mihai Valica - o carte de excepţie: "Me­di­taţie la medicina bibli­că". Ce v-a determinat să scrieţi o carte ală­turi de un preot?

- Studiul pentru această carte fusese înce­put în ur­mă cu mulţi ani, în perioada regi­mu­lui ateu când - din experienţa mea cu bolnavii - am văzut că foarte pu­ţini erau aceia care-L chemau pe Dum­nezeu la pa­tul lor de suferinţă. N-o făceau nici chiar atunci când erau pe moarte. Şi această depărtare a bolnavului de Dum­ne­zeu m-a impresionat foarte mult şi atunci m-am gândit să caut în Sfânta Scriptură pro­ble­me me­dicale, pe care le-am scos la lumi­nă, ca să arăt oame­nilor ce important este să cerceteze Sfân­ta Scriptură pe patul de sufe­rinţă...
De aceea ar fi bine să ne aducem aminte de cu­vin­tele Apostolului Pavel, care a spus: "Rugaţi-vă ne­în­­ce­tat!". Şi dacă el a zis să facem asta, când suntem să­nă­toşi, cu atât mai mult s-o facem când suntem bol­navi!

- D-le doctor, aţi înfiinţat lângă Bucu­reşti, în oraşul Voluntari, Centrul de în­grijiri paliative "Sf. Irina", care se ocupă cu asis­ta­rea medicală şi spirituală a bolnavilor de cancer în fază terminală, iar în prezent, repetaţi a­ceastă ini­ţiativă şi în Banat, pe Valea Nerei, unde se ridică un nou centru de re­cuperare oncologică. Cum se aso­ciază credinţa şi ru­găciunea în actul me­dical?

- Conceptul de fericire creştină are o bază antro­pologică. Pentru omul credincios, care crede cu tărie că este o fiinţă creată şi că Dumnezeu este Creatorul lui, este absolut firesc să îl roage pe Creator să-l vin­dece atunci când are o suferinţă oarecare. De pildă, Pă­rintele Paisie Aghioritul spunea aşa: "Dumnezeu îmi va dărui ceea ce-I cer, dacă eu însumi sunt dăruit Lui". Savanţii şi-au pus problema, mai ales în ultimul secol, cum pot proba ştiinţific efectul rugăciunii. Aşa au apărut în SUA două studii care au fost făcute în cli­nici universitare de vârf, în secţii de asis­tare a bolna­­vilor coronarieni. Oamenii de ştiinţă au făcut o cer­ce­tare "dublu-orb", în care au testat două lo­turi de bol­navi. Asupra unuia s-au făcut rugăciuni susţinute, iar celălalt nu a fost inclus în programul de ru­găciune. Du­pă câteva luni, au fost cercetate evolu­ţiile acestor bol­navi, complicaţiile apărute, mortali­ta­tea, tulbură­rile de ritm cardiac, insuficienţele cardia­ce, recidivele de infarct, intervenţiile chirurgicale pe cord etc. Toate aceste observaţii au fost contorizate şi, când s-au ana­lizat rezultatele, s-a constatat că lotul de bolnavi asu­pra căruia se făcuseră rugăciuni a evo­luat mult mai bine. După o vreme, studiul s-a re­luat în altă parte a A­mericii şi s-a ajuns exact la ace­leaşi re­zul­tate. Deci, există şi o dovadă ştiinţifică des­pre faptul că rugăciu­nea are un efect terapeutic, atunci când e făcută de bol­­navul însuşi, ca şi atunci când e făcută de comuni­ta­tea în care trăieşte. Şi noi am făcut astfel de obser­va­ţii, în centrul de îngrijiri paliative, unde sunt doar bol­navi grav. A contat foarte mult fap­tul că, aflaţi în această situaţie, cei mai mulţi s-au re­întors cu faţa că­tre Dumnezeu, şi din 3.000 de bolnavi care au ajuns în centru, doar mai puţin de 10% au re­fu­zat Taina Măr­­turisirii şi a Împărtăşaniei, înainte de moarte. Au fost oameni care s-au împăcat cu semenii lor şi cu Dum­ne­zeu. Acum construim Clinica de recu­perare onco­lo­gică de pe Valea Nerei, care se va adresa bol­navilor aflaţi în faza iniţială a bolii canceroase (sta­diile I, II), unde terapia psihologică de susţinere este extrem de importantă. Multe studii efectuate în ţările occidentale au dovedit că, dacă în această fază bol­na­vul este sus­ţi­nut psihologic, şansele de supravieţuire sunt maxime.

- Sunteţi om de ştiinţă şi, în cadrul cursurilor de siner­ge­tică pe care le-aţi ţinut la Uni­ver­sitatea Eco­logică din Bucureşti, v-aţi ocu­pat de legătura dintre rugă­ciune şi sănătate. Cum ex­pli­caţi efectele sacroterapiei?

- Dincolo de funcţia ei reli­gi­oasă, spi­rituală, noi inter­pretăm rugăciunea ca fiind un laser al gân­dirii, indiferent de modul în care credinciosul îşi reprezintă în minte Divini­ta­tea, de apartenenţa la o religie sau alta. Mai exact, noţiu­nea de laser o utilizăm în sensul con­­centrării atenţiei într-o sin­gură direcţie, prin am­pli­ficarea energiei numită spirit, cu efecte ce pot fi con­siderate de-a dreptul mira­cu­loase.
Terapiile realizate cu ajutorul rugăciunii pot fi denumite, într-o accepţiune mai lar­gă, sacroterapie sau spiritoterapie şi pot duce la ame­lio­rarea sau chiar vin­decarea unor maladii. Aceste terapii se aseamănă cu psihoterapiile, cu gândirea pozitivă - acceptate deja de psihologia oficială ca fiind în măsură să schim­­be, în anumite situaţii, realitatea obiectivă. Pu­terea rugăciunii - bine făcută, nu for­mală, nu mi­mată - a fost relevată ca având rezultate miraculoase de Alexis Carell, celebrul om de ştiinţă, lau­reat al Pre­miului Nobel.

- Ce înţelegeţi prin "rugăciune bine făcută"?

- În momentul rugăciunii, concentrarea spre a in­tra în comuniune cu Dumnezeu trebuie să fie ma­xi­mă. Nu e suficientă împreunarea mâinilor şi re­ci­tarea unei rugăciuni. Cel mai important este ca gândurile să fie canalizate spre o sin­gură di­rec­ţie, spre Cel de Sus. Primul efect pozitiv al rugă­ciu­nii este înlă­tura­rea aproa­pe in­stantanee a senza­ţiei de anxie­tate, de tea­mă, de depresie - fac­tori ce influ­en­ţează, de altfel, com­portamen­tul uman şi gră­besc evoluţia bolilor. În final, se înregistrează o accelerare cu totul aparte a proce­sului de vin­decare. Vă voi da două exemple din care veţi înţelege mai bine efectele rugăciunii...

1. Cu mai mulţi ani în urmă, am cunoscut un domn care fuma din cale afară de mult. El mi-a povestit cum, cu 15 ani înainte, tot din pricina fumatului excesiv, ajun­sese în Spitalul de Ftiziologie de pe Şoseaua Viilor din Bucureşti. Avea tuber­cu­loză în ultimul grad. Medicii nu mai aveau ce-i face şi l-au externat ca să moară-n patul lui. Marele lui noroc a fost un vecin de salon, pa­cient ca şi el, un preot. Când şi-au luat "rămas bun", preotul i-a spus: "Dom­nule, când vei simţi că ţi se-apropie ceasul, roagă-te!". Omul s-a dus acasă, fără să fi luat prea tare în seamă spu­sele preotului. Dar sta­rea lui se-nrăutăţea pe zi ce trecea. Într-o seară, şi-a dat sea­ma că nu va mai apu­ca zorii. Şi-atunci, şi-a amintit de cuvintele preo­tului. A în­ge­nun­cheat şi s-a rugat cum n-o mai făcuse vreo­dată în viaţa lui, şi nici după aceea. Dimineaţa nu mai avea nimic!

2. Acum vreo 15 ani, o renumită doctoriţă ho­meopată mi-a trimis să studiez un caz mai deosebit: o tânără grav bolnavă, că­reia medicii nu reuşeau să-i stabi­lească un diag­nostic. Organismul fetei era com­plet răvăşit şi nu reacţiona de­loc la niciun trata­ment. Împreună cu câţiva spe­cialişti, am reuşit să-i depis­tăm boala şi să-i prescriem tratamen­tul adecvat (fata avea de mulţi ani giar­dioză, care de acum nu mai apărea la ana­lize, îi atacase chiar siste­mul ner­vos, dar îi apăreau şi simptome false). Sunt convins că, singur, tratamen­tul nos­tru n-ar fi fost eficient în acea fază a bolii, dacă n-ar fi fost dublat de în­crederea ei că Dumnezeu o va vindeca. Acesta a fost marele ei avantaj: era deosebit de credincioasă. Şi astăzi mă sună mama ei să-mi mul­ţumească... Deşi, credinţa ei a vindecat-o!